# Drumul Fericirii
Un tânăr pleacă de acasă. Întrebat de părinți încotro se îndreaptă, el le răspunde:
— Mă duc să caut Fericirea.
— De ce nu o cauți aici, în satul nostru? îi răspunde mirat tatăl său.
— Dacă Fericirea ar fi așa ușor de găsit și de-ar fi la tot pasul, toată lumea ar fi fericită, i-a răspuns el tatălui său.
Picat pe gânduri, tatăl nu i-a mai răspuns, s-a așezat pe prispă și i-a urat apoi drum bun și mult noroc, scrutând zarea ca și cum în spatele salcâmilor s-ar fi aflat însăși Fericirea, luminându-i darnic fața.
Plecat la drum, tânărul nu mergea nici prea repede, nici prea încet. Nu zăbovea la niciun han unde trăgea, chiar de întâlnea oameni vrednici cu care ar fi putut lega prietenie sau fete tinere pe care le-ar fi putut îndrăgi. Orbit de Fericire, rămânea singur pe drumul său. Pe cât de ușor lega tovărășie pe drum, pe atât de ușor o dezlega mai apoi, alegând să țină drumul drept, fără abatere, fără să dea ascultare stăruințelor tovarășilor săi de drum.
Și mulți dintre cei cu care pornise sau dintre cei pe care-i întâlnise pe drum rămăseseră în spate, ori pentru că nu țineau pasul cu el, ori pentru că se așezau prin locurile prin care treceau.
Pe de altă parte, erau și oameni călare sau în căruțe, cu cai care mai de care mai împodobiți și mai iuți, ce-l întreceau de îndată și-l lăsau în urmă, în nor de praf și-n noian de temeri și spaime:
„Sunt oameni înstăriți”, își zise tânărul, „oameni înstăriți care-și permit cheltuiala cailor și-a căruței și care vor ajunge înaintea mea la Fericire!”
Și, dintr-odată, tânărul nostru grăbi pasul, încreți fruntea și lăsă capul în jos, măsurând în gând drumul lung pe care-l avea în față și privind descumpănit la perechea de pantofi ce avea curând să se rupă de la atâta mers.
„Fericirea cere sacrificii”, zise el, gâfâind de atâta grabă. „Va trebui să grăbesc pasul, altfel nu voi ajunge niciodată.”
Și grăbi pasul, din ce în ce mai repede, până ce ajunse să alerge de-a binelea. Răpus de oboseală, căzu și se întinse pe drum, privind descumpănit spre cer:
„E limpede că așa nu voi ajunge niciodată la Fericire. Trebuie să fac avere, să-mi permit o căruță și o pereche bună de cai.”
„Numai că pe drumul pe care merg nu am văzut nicăieri vreun loc de muncă sau vreo ocazie de a mă îmbogăți”, judecă el. „Trebuie să mă las pe drumuri lăturalnice și să caut să strâng cheag înainte de a mă încumeta să pornesc iar la drum.”
Și, zicând asta, părăsi drumul mare și apucă pe o cărare îngustă, plină de povârnișuri, ascunsă de lumina soarelui.
„Fericirea cere sacrificii”, își repeta el pe măsură ce cărarea se strica și se afunda în pădurea deasă.
Și cărările l-au mânat spre locuri în care tânărul a găsit de muncă, tocmit la zi. Tot ce agonisea punea deoparte. Până când strânse atât de mult, încât și-a tocmit, la rândul lui, alți oameni și agonisi și mai mult. Și, pe măsură ce părăsea un loc după altul în căutarea unui câștig tot mai mare, cărările se întunecau și se adânceau tot mai mult în desișuri ferite de lumina soarelui.
„Mi-e dor de drumul larg, de drumul Fericirii pe care apucasem acum o vreme”, gândi omul. Căci, fără să-și fi dat seama, nu mai era chiar tânăr.
„Mai muncesc o vreme și apoi o să caut o pereche de cai și o trăsură iute și am să mă întorc la drumul Fericirii.”
Și, după o vreme, merse la târg și tocmi o pereche de cai și o trăsură.
„E vremea să plec înapoi pe drumul Fericirii, m-am abătut prea mult”, zise el, căutând zadarnic în oglindă chipul tânărului care plecase cândva de la casa părintească.
Și, când dădu să plece, se uită încă o dată la cai și la trăsură și-și zise:
„La cât am muncit, merit o trăsură mai dichisită și mai iute.”
Așa că merse iar la târg și schimbă caii cu unii mai semeți și trăsura cu una mai iute.
Și tot așa, duminică de duminică, își risipea averea căutând cei mai mândri cai și cea mai răsărită trăsură.
Și timpul trecu, și omul nostru de-acum era bătrân și zbârcit la față. Trăgând de oase și de bătrânețe, în cele din urmă se încumetă și plecă înapoi în căutarea drumului de la care se abătuse în tinerețe, drumul ce avea să-l ducă la Fericire.
Și, pe măsură ce lăsa în urmă locurile și cărările pe care făcuse avere, drumul se lățea și soarele îi pătrundea în cale și în suflet. Până când locul se arătă iar lin și senin, verde și îmbietor. Bătrânul gonea caii în galop și trecea pe lângă alți tineri care priveau lung spre el și lăsau apoi, supărați și îngândurați, capul în jos. Până când, privind la locurile frumoase din jurul lui, simți nevoia să lase caii la pas, să se bucure pe îndelete de ele.
Bătrânul privea blând spre satul de care se apropia, pios în fața frumuseții lui ca un preot în fața altarului.
„Asta trebuie să fie Fericirea”, își zise el, pe măsură ce se apropia de acel loc sfânt, atât de frumos încât îi era cu neputință să se bucure de el; îl copleșea și îl lăsa fără răsuflare.
Și o durere uriașă îl năpădi atunci când își dădu seama că sufletul lui nu avea obișnuința Fericirii și că nu o putea primi pe toată. Se simțea ca un copil la furat fără traistă: nu putea lua cu el nimic.
Și, pe măsură ce înainta, ochii i se umezeau și amintiri dintr-o lume apusă îl năpădeau. Până când izbucni în hohote de plâns: se afla în fața casei părintești, părăsită și căzută acum.
„A fost tot timpul aici”, își zise bătrânul, întinzându-se pe prispă și scrutând zarea ca și cum în spatele salcâmilor s-ar fi aflat însăși Fericirea, luminându-i darnic fața.
**2012
Andrei Ivanoiu**