Am ratat ținta

Mi-a luat 35 de ani sa inteleg ce am pierdut cand am venit la 7 ani, pentru prima data, in Bucuresti, lăsând in urmă crestele cărunte ale Bucegilor, din partea tatălui, și obrazul brăzdat al câmpiei Dunării, din partea mamei. Toată viața mea de bucureștean îmi pare acum o clipă. Parcă am trecut strada. Am lăsat în Sinaia o stradă acoperită cu caldarâm ce urca încrezătoare spre pădure pentru asfaltul topit și mirosurile pestilențiale ale cartierelor dormitor din Bucureștiul anilor 90. Marile orașe te înghit cu totul când ești copil, trebuie să te naști și să trăiești încă din fragedă pruncie în ele pentru a le supraviețui. Ori să ajungi la ele târziu, în facultate, mult după închiderea fontanelei emoționale, nu în clasa I. Bucureștiul e mereu grăbit să ajungă undeva de unde să poată pleca mai departe. Oamenii sunt mereu în întârziere, mai ales când ajung la timp. Norii zilei de mâine plutesc în aer și umbresc necontenit prezentul. Astăzi nu-și este suficient, se agată de mâine sau se justifică prin ieri. Există în București o mecanică deterministă a timpului, care-l secvențiaza și aranjează atât de discret, încât este mult peste puterea și capacitatea noastră de a-l trăi. Ce nu se trăiește, se consumă. Înțărcarea de Dumnezeu, dacă nu este făcută la naștere, ci mult mai târziu, în copilărie sau în adolescență, te lasă intr-o stare continuă de foame. Foame de noimă, nostalgie după paradisul pierdut, melancolia apartenței. Succesul meu în București, studiile și cariera profesională, sunt doar o confuzie de țintă. Hamartia, am ratat ținta, am ratat calea. Mi-a luat 35 de ani, dar azi am înțeles ca Dumnezeu a rămas în halta din Sinaia și mi-a făcut cu mâna de pe peron. Nu era loc pentru amândoi intr-un oraș atât de mic.