“I-am dat lui D să citească ce-ai scris. Mi-a spus că ești un idealist”
“Idealist?” răspund mirat în timp ce privirea-mi alunecă distrată spre paharul de vin ca și când acolo s-ar fi aflat confirmarea sau infirmarea idealismului meu.
Am resimţit imediat un soi de ruşine. Nereușind nici să mă dezic de idealurile mele dar nici să accept noua etichetă , rămân rușinat , cu privirea pironită de pahar . Ruşinea de fi idealist este programatică, este efectul stigmatizării sistematice a idealului, perseverenței asimilării sale în utopie. Departe de înțelesul inițial , respectiv de individ care atribuie prioritate valorilor, ideilor, principiilor și aspirațiilor înalte în definirea realității sau a comportamentului uman, înțelesul contemporan al idealistului este exclusiv peiorativ.
Astăzi a fi numit idealist implică o critică sau o conotație negativă, sugerând că persoana este nerealistă sau desprinsă de realitate, și că se concentrează excesiv pe idei, aspirații sau principii idealizate, fără să țînă cont de realitățile practice, de limitările sau de constrângerile lumii în care trăiește. De asemenea idealistul este perceput că fiind naiv, presupunandu-se că acesta crede orbește (doar) în ceea ce este perfect sau ideal, ignorând complexitățile sau imperfecțiunile inerente ale vieții și ale naturii umane. Idealistul contemporan se pierde în visare, are idei mari și planuri ambițioase, dar fără mijloace realiste de a le pune în aplicare. Ideile sale, nefiind realizabile, sunt utopice, idealistul fiind astel asimilat utopistului.
Dacă până mai curând aspirația la idealuri reprezenta o virtute în sine, astăzi idealistul este perceput că o persoană bine intenționată, dar lipsită de pragmatism, fiind criticat pentru că visează la o lume ideală fără să ia în considerare realitatea .
Fără să ia în calcul realitatea celor lipsiți de idealuri. Pentru că în realitatea celor lipsiți de idealuri apariția serenă a unui idealist deranjează moţăiala unanimă resemnată şi le transmite unde incomode de neîncredere asupra propriilor lor alegeri.
Evitând în continuare privirea amicului, mă surprind plimband rapid paharul de vin pe conturul unor cercuri imaginare de pe masă. Undele vinului agitat de mișcarea nervoasă a paharului i-au imprimat un mic vârtej . Deși acum nu-l mai mișc , vârtejul continuă să îmbrace interiorul cupei de parcă vinul s-ar scurge prin piciorul înalt al paharului că printr-o pâlnie. Repet gestul, intensitatea vârtejului crește din nou.
“Ce gest inutil… și totuși îmi provoacă o mică satisfacție de fiecare dacă când văd vârtejul prinzand putere și aproape ieșind din cupa paharului ”.
Un zâmbet discret îmi luminează brusc fața și ridic lămurit privirea spre amicul meu în timp ce-i răspund:
“G, ceea ce desparte un idealist de un pragmatic este faptul că idealistul găsește satisfacție în oboseala de a face un lucru inutil, în timp ce pragmaticul resimte doar frustrarea incapacității aceluiași exercițiu!”
Vârtejul s-a dus , luând cu el și rușinea mea de fi idealist. G nu pare sa-mi împărtășească punctul de vedere. Deși de câțiva ani îmi tot povestește că este incapabil să se desprindă de ce face pentru a o lua de la început, profesional vorbind, totuși nu pare să vadă nici o corelație între blocajul lui și discuția noastră despre idealuri…
Plecată din percepția nihilistă conform căreia orice ideal este o capcană și orice credinţă victima unei manipulări , denigrarea idealismului reprezintă forma terminală de blazare existenţială a epocii noastre contemporane, numită pompos postmodernism. Deşi acestui timp al nostru i s-ar potrivi mai degrabă termenul de postmortem-ism, decât de postmodern-ism, asta întrucât, lipsită de idealuri, orice cultură alunecă în moarte clinică.
Relația sublimă dintre moarte și ideal ne este relevată de cei doi mari idealiști ai omenirii, Socrate și Christos. Pentru amândoi moartea a reprezentat o perspectivă mai puțin chinuitoare decât lepădarea de idealurile lor. Căci doar un pragmatic sau un realist nu poate înțelege firescul alegerii celor doi. Neînțelegând mutilarea renunțării la idealuri, realistilor le este inaccesibil celălat mare sacrificiu, mai mare și mai mistuitor – acceptarea compromisului unei vieți lipsite de idealuri. Ce le este comun celor două condamnări la moarte este faptul că în ambele situații condamnații au avut posibilitatea evitării acestora sub condiția dezicerii publice de idealurile în care credeau. Tot comun celor două condamnări este aparenta lipsă de apărare, aparenta resemnare. În fapt însă nu aveau ce apăra, întrucât pentru Christos viaţa în afara Împărăției Cerurilor este plânsul și scrâșnirea dinților iar pentru Socrate viața lipsită de virtute și de principii morale nu are valoare. Christos era deja condamnat la moarte în momentul în care Pilat îi oferea portiță de scăpare . Nu ar mai fi fost Christos dacă ar fi acceptat-o. Nici Socrate nu ar mai fi fost Socrate de ar fi fugit noaptea din închisoare ajutat de influenţii prieteni ateniei și încălcând astfel întocmai acele legi ale cetății cărora le păstra un respect atât de profund încât fără ezitare a acceptat pedeapsa , considerând că este mult mai rău să comiți o nedreptate decât să o suferi.
Doar prietenul meu G, netulburat, rămâne G.
Ne luăm la revedere: “Somn uşor , G”